Cine și ce ești?

Te aud, stiu ca existi, te vad cu ochii mintii, te simt si te stiu. Mereu te-am stiut. Intre noi doi mereu a existat o legatura, o legatura nevazuta intre suflete. Ma visezi, ma stii si ma simti si tu. Noi doi stim de prezenta celuilalt. Suntem ca Ying si Yang. Azi te-am auzit, cu glasul tau care cere iubire, cu prezenta ta care nu poate fi ignorata, cu puterea ta, cu tristetea, cu bunatatea!

Noi ne stim de cand ne jucam prin gradina si ne-a prins luna. Atunci mi-a soptit de tine! Am stiut ca existi si ca ma vezi, de acolo, din locul de la care savurezi cafeaua. Ma saluti…cu privirea ta profunda. Ti-ai amintit ca noi 2…ne cautam. Multumim muzicii ca ne ajuta, iar, fara ea ne-am gasi prea repede.

Unii risipesc vieti si nu se gasesc, se banuiesc de existenta unul altuia. E ca o zi de primavara, fara gust si fara miros. Nu se gasesc pentru ca sunt prea rationali, enervanti de angrenati in realitate, iscodind in mrejele prezentului.

Suntem speciali…tu cu mine avem multe porturi in care trebuie sa ancoram. E pacat sa ne gasim prea devreme. Atunci, viata ar fi prea monotona. Nu ar face loc si nu ne-ar face sa constientizam de ce exista lacrimi, de ce exista dureri, de ce exista negru si de ce existam noi, cand toate sunt asa frumoase. Care e scopul diavolului daca nu ar fi Dumnezeu si ce muzica ne ajuta sa ne cautam?

Cum am cadea daca nu ar exista sol, si de ce nu am putea sa traim fara sa murim? Stim ca ne vom gasi, suflete pereche si stim ca fiecare, cu muzica sa, va gasi calea catre celalalt. Pana atunci ne vom cauta, cu lacrimi de smarald si vom gasi doar urme din celalalt cand luna doarme. Voi asculta linistea trimitand sageti din tine si voi dansa cu nisipul pe care Dumnezeu mi-a lasat urmele tale, atunci cand stia ca te voi cauta.

Inainte sa plecam pe lume, am stiut ca ne vom intalni, asa ca drumurile de pe care am plecat erau pline cu flori, cu rauri frumoase. Apoi ne-am dat seama de dulcele blestem: sa ne regasim, sa radem, sa ne intalnim si sa ne iubim: zi si noapte, secunda de secunda, clipa de clipa si minut de minut. Sa visam, iar dupa ce ne vom intalni…sa fim fericiti.

Sa traim unul langa celalalt, apoi, in final sa ne despartim pentru eternitate. Vom pleca la fel de goi precum am venit, la fel de veseli si la fel de uimiti de miracolul vietii, iar ce vom putea povesti in Eden va fi doar ca a fost superb pana cand ne-am gasit, cu griji si lacrimi, cu nefericire si cu iubire vesnica!

Concluzia este ca ar trebui, in cautarea fericirii, sa pretuim tristetea si sa nu regretam…raul e facut pentru a fi invins insa, pana atunci…el trebuie respectat pentru ca ne desavarseste! Asa ca draga cititorule, te rog, in cautarea sufletului de care te-ai despartit, pana il vei gasi, nu uita sa fii sincer si curat, sa iubesti din tot sufletul dar si sa fii total devotat…asta e viata, iubeste din inima! Doar un strigat va face, din ura, iubire din nou! Sa crezi, pentru ca asa este viata, incredibila si este despre cautari si regasiri, despre inceputuri si dureri transformate in iubire!

Nu iese fum fara foc, diavol fara Dumnezeu si nori fara soare! Nu uita: “arunca 2 vase mari intr-un ocean si in final…ele se vor intalni”!

Petrișor Buruiană

Deșert

Dacă n-aș fi avut diacritice, titlul ar fi sunat cu mult mai apetisant și dulceag simțurilor, dar astăzi vreau să fiu unpic mai pesimist.

Așa că voi lăsa la o parte deserturile culinare și îmi voi îndrepta atenția către ceea ce se numește

Deșertăciunea deșertăciunilor

așa cum un renumit pictor își intitula un tablou de natură moartă.

Și că tot vorbim de pictori celebri, un alt mare maestru își zugrăvea într-un mare best-seller internațional următoarea pildă:

Un om își strânsese o avere considerabilă și astfel își asigurase traiul pentru mult timp, căci hambarele lui erau pline și omul nu mai avea grija zilei de mâine. Dar până la mâine, venise noaptea, alături de îngerul care-i vestea moartea și-i zise:

  • Nebunule, degeaba ai strâns atâta avere căci azi am venit să-ți iau sufletul. Nu-ți mai folosește la nimic averea, căci nu e avere pe pământ ca să-ți înlocuiască sufletul la schimb.

Ca să revin la ideea care m-a inspirat la scrierea acestui articol, cam așa și eu, privind cu admirație și mulțumire la biblioteca pe care am reușit momentan să o alcătuiesc, cu volume destul de interesante din diferite domenii, nu aveam cum să nu mă gândesc la toate personajele și evenimentele trăite de ele, la întâmplările și învățăturile (valoroase) ale cărților pe care le-am citit sau ale celor care încă așteptau să le dezvălui taina și să le dezbrac de mister.

Se zice că un cititor, un gamer sau un cinefil nu trăiește o viață, ci mai multe, una cu fiecare poveste în care pătrunde imersiv. Dar aici intervine un mare dezavantaj:

Toate acele vieți, (trăite, unele) suprapuse pe paginile bidimensionale nu rămân decât un material perisabil, în timp ce simțurile noastre ne asigură că suntem în viață.

Nu trăim veșnic, dar acum, așa că să prețuim clipa cum știm noi mai bine.

Eu n-am făcut decât să-ți fur 2 minute din viață cu acest articol. Fie ca următoarele clipe ce-ți sunt dăruite să le investești (sau consumi) cu mai multă pricepere, responsabilitate și bucurie.

Cât despre restul tomurilor, revin din nou la acel best-seller internațional de care pomeneam, ce le descrie ca fiind doar:

„Deșertăciune. Totul e deșertăciune.”

Mike, 22 iulie 2019

Timpul nemuritor

Stăteam suspendat astăzi în cuget când am căzut pe gânduri și mi-a venit ideea să scriu un nou articol. De data aceasta voi lăsa proza epică la o parte în încercarea de a scrie și un articol liric, în stilul lui Petrișor, să spun așa. Dar cum sunt conștient că nu am talentul său liric, eu, Mike, mă simt dator să încerc măcar.

Și se știe că încercarea moarte n-are sau cel ce n-a încercat niciodată ceva nou nici n-a greșit dar nici n-a învățat mare lucru.

Tema de azi: timpul.

Aici îmi vin în minte mai multe citate și aforisme despre acest subiect. Unul ar fi că nu timpul trece pe lângă noi, ci noi trecem prin timp. Cu toate că nu pot zice c-am înțeles pe de-a-ntregul acest citat, îl cred veridic până la proba contrarie. Și îl argumentez cu date din propria experiență și percepție.

Spre exemplu, se mai zice că ne naștem de două ori în viață. Prima dată când ne naștem propriu-zis, iar a doua oară când ne dăm seama și de ce; sau cu ce scop.

Aici vin cu o teorie proprie. Viața e ca un urcuș pe munte. În prima parte ne cățărăm doar ca să ajungem în vârf, să vedem peisajul de sus, panoplia mirifică a vieții. A naturii existenței însăși.

Eu cred că m-am simțit cel mai bine în facultate, în anii studenției. Nu aveam așa multe griji și nici nu prea știam cu ce se mănâncă viața. Dar poate asta și e frumusețea tinereții. 😉

Mulți bătrâni, dacă îi întrebi, ar indica jumătatea vieții undeva pe la 20-25 de ani, deși ei au mai bine de 60 de ani. Explicația ar fi că după o vreme, viața devine așa de monotonă încât anii trec fără să mai aducă mult nou. Așa că, înșirând evenimentele marcante ale vieții lor, media evenimentelor cu adevărat memorabile este undeva puțin după borna 20. Cu alte cuvinte, să dai ani vieții și nu viață anilor, cum ar spune un dicton.

După cum ziceam, în facultate mă simțeam teribil și indolent de fericit, lăsând grijile pentru altă dată, pentru alte ocazii. Dar cum timpul nu cruță pe nimeni, fiecare dintre noi trebuie să treacă a doua bornă, cum relatam la începutul articolului. După ce ajungi în pisc, te delectezi cu priveliștea din vârful muntelui – vieții – dar știi că urmează și coborârea, căci nu ai cum să stai în pisc și să și rămâi acolo. Până la urmă, nici Imperiul Roman și nici seria invincibilă de medalii ale celui mai mare campion sportiv n-au fost eterne. Aici începe coborârea.

Te mai întâlnești pe drum cu alții care urcă în timp ce tu cobori, ocazie de a îi atenționa și sfătui despre greutățile ce urmează să le întâmpine dar și de a te bucura pentru ei, pentru momentul când vor ajunge și ei în vârf. Fără vorbă de invidie, căci te poți bucura și de bucuria lor.

Nu există timp, ci există veșnicie, spune undeva scriitorul contemporan Evgheni Vodolazkin, și pe bună dreptate că în clipele mai fericite timpul parcă stă în loc, închizând din ochi și lăsându-ne să furăm mici bucăți de nemurire.

Dar cu un alt citat vreau să închei acest articol de idei răzlețe, care spune cam așa:

Când eram mai tânăr, aveam libertate dar nu o vedeam, aveam timp dar nu știam și aveam parte de iubire dar nu o simțeam. Mult timp a trecut până să înțeleg semnificația acestor trei.Ezio Auditore (saga Assassin’s Creed)

Să asasinăm și noi timpul, dar, și să nu uităm că suntem nemuritori, doar timpul ne este limitat.

Al vostru, Mike.

Aventuri în Pădurea Baciului

Articolul cu care mă gândeam să încep acest nou sezon de scris vrea să prezinte niște întâmplări, tot reale, de data asta din Pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj-Napoca.

Petrișor avea de mult în plan să vizităm (din nou) Clujul, mai ales pentru pădurea legendară de lângă acest frumos oraș ardelean, iar eu, Mike, îmi voi lua de data aceasta rolul de narator la persoana I pentru a relata cu fidelitate periplul nostru.

Cum nu se poate mai bine, Petrișor își luă rolul de căutător de mituri și de senzații tari, având ca obiectiv deslușirea tainelor ascunse în pădurea Baciului. Nu am putut să refuz invitația de a lua parte din echipa lui de Ghost Busters de fenomene stranii, imaginându-mi-l deja ca pe un Indiana Jones. Și cum mai bine este decât să iei parte la o asemenea misiune demnă de un arheolog/jefuitor de morminte, așa și eu mi-am luat în serios rolul de coechipier sceptic, șoarecele de bibliotecă al echipei, păstrătorul runelor și al cunoștințelor antice.

Poate că tocmai de asta n-am dat peste nici un OZN, nici o fantomă sau cerc făcut cu laserul în lanul de rapiță, eu fiind prea non-believer pentru a ni se arăta spiritele pădurii. Bine, e drept că am văzut vreo două năluci (și nu doar eu, deci nu mi s-a părut) dar la asta voi ajunge pe măsură ce povestesc pe parcurs.

Am uitat introducerea. Pădurea Baciului este o pădure de la marginea Clujului, un oraș cosmopolit dar pitoresc în aceeași măsură, pe care vi-l recomand să-l vizitați, că merită. Pe internet și nu numai puteți găsi date despre tot felul de întâmplări stranii – cum ar fi decorporalizări prinse pe camere de filmat, ca să dau doar un exemplu – fapt ce face din această zonă din inima României un veritabil triunghi al Bermudelor autohtone.

Pornim de dimineață cu harta în mână (povestirea având loc în secolul nostru, GPS-ul și Google-Maps au avut rolul de hartă, rol pe care l-au reprezentat cu prisosință) și ajungem la stația de autobuz. Schimbăm 1-2 autobuze până la stația cea mai apropiată de pădure, și coborâm în stație, care pare un fel de nod sau capăt de linie. Un butic ne întâmpină, alături de clienții și personalul său. Numai bine, și-așa ne era sete. Comandăm o bere pentru fiecare. Nu că ar avea vreun efect, noi fiind deja euforici din natura noastră.

Acolo un domn ne explică, după ce îl întrebăm, că am ajuns în stație departe de pădure și ne arată direcția drumului pe unde ar trebui să mergem. Însă aflăm apoi că sunt mai multe intrări. Noi dorim să ajungem măcar la liziera pădurii, așa că pornim pe jos către o destinație ce pare suficient de apropiată de planurile noastre.

Începem să ne depărtăm de șoseaua principală și ajungem, după 1-2 intersecții, într-o zonă ce pare mai degrabă comunală. Personal și sincer, nu-mi era teamă de stafii cât de câinii care lătrau din curțile oamenilor. Da, sunt caninofob.

După câteva minute, ajungem să trecem și calea ferată, semn că am ajuns cu adevărat la marginea orașului. Acolo, în stația CFR de la barieră, întâlnim o fată tânără blondă care străjuia bariera. După ce îi cerem și ei un mic ghidaj, măcar să știm că suntem pe drumul cel bun, trecem de barieră mai departe, iar eu rămân cu nedumeriri și cu un fetiș nou cu blonde în uniformă de impiegat.

Câinii continuă să latre iar oamenii să fie din ce în ce mai rari pe unde mergeam. Ajungem la un fel de garaj de automobile când un Taxi oprește chiar lângă noi. A picat tocmai bine, și-așa rătăcisem destul. Ne ia. Așa aveam să ajungem exact la locul la care doream.

”Am ajuns, aici e intrarea către Pădurea Baciu”, ne spune taximetristul. ”Plimbați-vă, faceți ce vreți, dar eu după 15 minute plec, așa că să fiți aici.” Zis și făcut.

Nu cred că teama l-a împins pe taximetrist să stea doar 15 minute, dar noi aveam să depășim cu mult acel termen, deși puțin a lipsit să ne întoarcem la timp.

În pădure, nu aveam cum să nu remarcăm copacii crescuți în moduri din cele mai bizare. Fie păreau să crească de sus în jos, fie aveau ramuri dezvoltate din noduri cum nici Dali nu și-ar fi închipuit în tablourile sale, cert e că acei copaci crescuseră într-un mod foarte bizar.

Facem câteva poze, întâlnim niște turiști care tocmai terminau un picnic și în tot acest timp încercăm să ne ferim de câinii ciobănești ce nu mai aveau curți de unde să latre, ei fiind acum liberi. Bine că i-am evitat!

În momentul când eu îi dau zor să ne întoarcem la mașină, căci am văzut ce era de văzut, prin necredința mea față de cele stranii îi transmit lui Petrișor indispoziția de a nu fi găsit ce căuta.

„Ce? Te-așteptai să vezi OZN-uri și extratereștri care să ne aștepte cu covorul roșu, pregătit? Cu pâine și sare?” îi spun lui Petrișor unpic hâtru, în timp ce el devine dezamăgit că a văzut doar atât. sau poate dezamăgirea îi era creată de faptul că mă chemase tocmai pe mine să-l însoțesc, eu care mă feresc de obicei de întâmplările paranormale.

„Mă voi întoarce!” își promite Petrișor, încrezător că această drumeție va fi fost doar prima din altele ce vor urma, mai multe și mai interesante.

Două fete îmbrăcate ca de trail-running merg agale pe o cornișă, într-un mod misterios, undeva puțin mai sus de noi. Nu reușim să ne dăm seama nici de ce acele fete au ales tocmai acest loc pentru o plimbare de Duminică, dar rămânem cu amintirea unei prime vizite în Pădurea Baciului și cu pozele de pe telefon ce ne stau mărturie.

Ieșim din marginea pădurii și ajungem într-un fel de șantier. Nu știm ce fel de navă spațială sau subterană construiau acolo Doreii, dar Petrișor, care era mai abil ca mine în crearea unui contact social, deschide conversația spunând cine suntem și ce căutăm.

„Acolo e solul care are ceva în el, mai special, de-aia cresc copacii așa” ne explică cineva.

Pe drumul de întoarcere găsit o ușă din lemn cu mici motive tradiționale. Dacă n-am reușit să vedem pe Casper, fantoma din desene, măcar reușeam să vizităm Muzeul Satului de acolo. Era un muzeu de arhitectură etnografică. Pe lângă specificul cultural care poate face subiectul unui alt articol, ce e relevant povestirii este mărturia uneia dintre îngrijitoarele muzeului:

„Știu pe cineva din facultate care a mers să facă cercetări în această pădure, alături de tot felul de specialiști cu aparate, și îmi povestea cum 2 dintre ei s-au pierdut de grup, și au fost găsiți telefonând peste 2 zile, spunând că ei rătăcesc de vreo 2 ore (doar!).

A fost o aventură interesantă. O drumeție care pe mine m-a lăsat fără traume și fără întâlniri de gradul 0 pentru care eram pregătit doar cu o metanieră, iar pe Petrișor cu aceeași râvnă către mistere și poate cu lecția învățată de a nu mai merge în astfel de locuri însoțit de necredincioși ca mine 🙂

Cam atât deocamdată. Îți mulțumesc că ai citit până aici. Te salut, pe curând, să aveți grijă de voi și să nu lăsați ambalaje și mizerii prin pădure!

Mike

Prea complicat!

Vă salut, dragi cititori!

Azi m-am hotărât să scriu pentru că așa m-a ghidat sufletul. Este inutil să nu îl ascultăm, pentru că așa s-a născut sentimentul de… regret! Așa a împânzit el lumea de la Adam și Eva și ne-a bucurat cu prezența lui.

Să vorbim puțin despre modul în care s-a născut bucuria. Pe când oamenii nu erau așa complicați, cineva a descoperit că există chestii pe care nu le poți denumi. Probabil un biet bărbat a oferit unei femei o floare, iar sentimentul pe care l-a citit în ochii ei s-a numit… fericire! Lucrurile au luat o turnură pozitivă, iar de atunci toți, fie bărbați, fie femei, îl caută pentru că este frumos!

Nici acum nu aș băga mâna în foc că știm prea bine unde se află și în ce doze pate fi găsită, deși pentru toți este un borcan cu miere. De atunci, lumea nnu mai este fericită! A luat naștere nefericirea, care a apărut pe seama negăsirii fericirii!

Ne întrebăm adesea cum a apărut mânia. Un om de pe stradă, fiind îmbrăcat la 4 ace, s-a împiedicat și a agățat sacoul ce arăta impecabil! S-a înroșit și a dat frâu liber unor sentimente încărcate negativ.

Căutând în sertarele trecutului, mereu găsim lucruri nedefinite care se cheamă cumva. Unii le spun mânie, alții le spiun fericire, dar toate au o denumire. Nu știm cum arată, nu știm exact unde le găsim, dăm frâu liber experienței și le numim cumva. Viața este o căutare permanentă, iar lupta cu timpul ne împinge spre a găsi locuri, mașini, roboți, case și a le denumi pentru a ne securiza.

Cu siguranță ar crește originalitatea dacă am fi zilnic provocați să nu mai denumim nimic. Apropos…așa a luat naștere vorbirea…cineva a vrut să se simtă mai în siguranță decât oricine și a creat așa niște chestii extrem de complicate cum ar fi cuvintele.

Sunt ca o ploaie ce ne alină, sunt ca niște furtuni ce ne fac mari, sunt ca niște scări ce ne coboară și sunt ca niște păsări strălucitoare, cu mirosul fiecăruia în ele. Sunt ceva și atât! Dacă cineva nu ar fi avut curajul să denumească, sigur nu am fi fost așa de abili de a evolua, dar nici atât de răi și proști gestonari ai unui capitol ce se cheamă viața. Nu am încheia capitolul viață cu capul plecat și cu atitudinea lăsând să arate că am fost doar o umbră a omului ce eram, acoperită de ani trecuți.

Între oameni, doar atitudinea ne face mai tineri! Cât timp vom veni cu cuvintele în îmtâmpinarea senzațiilor, vom strica farmecul și esența vieții. Haideți să trăim fără să numim chestii! Haideți să fim simpli și să știm doar să iubim!

Nu ne-am mai simți securizați, dar sigur ne-am simți mai buni! Am fi mai muzicali, dar mai mult vorbitori! Am asculta liniștea și ea mereu ne va călăuzi! Am asculta viața și ea ne va duce acolo unde sufletul va simți nevoia!

Vom învăța să fim copii și să ne jucăm, având doar cunoștința unor sentimente autentice! Am reuși să mergem să ne jucăm cu copii, lăsându-ne ghidați doar de suflet și de soare, de lună și de tot ce vedem. Atunci l-am găsi pe Dumnezeu și pe tot ce am uitat odată cu evoluția.

Vă las, dragi cititori, și vă îndemn să vă bucurați de tot! Viața are șarmul ei, iar răul fără bine ar fi făcut ca noi să nu mai fim! Vă îndemn la un ocean de fericire și pozitivitate pentru că tot ce ne înconjoară e o minune!

Cu drag, autorul!

Deconectare, reconectare

Petrișor pătrunse în hala lui de lângă atelier, căci venind primăvara, era vremea curățeniei și, deși expertiza lui era în artele socio-culturale, mai avea și cunoștințe de tehnică și mecanică.
Însă tehnicile lui erau alternative, în loc de șubler folosea psihanaliza iar în loc de polizor sau cheie franceză avea tehnica meloterapiei.
Acum că ai înțeles metafora, Petrișor pătrunse în hala de lângă atelierul său de lucru unde trebuia să curețe și să recondiționeze o mașină, un utilaj.
Era vorba de Mike, omul din povestirile noastre, care fiind atât de conectat la tehnologiile moderne, gadgeturi și internet, devenise mai mult decât un om – un angrenaj.
Însă mai avea abilități ce-l făceau să fie o persoană, numai potrivite pentru ca Petrișor să aibă de unde începe șlefuirea și repararea agregatului care devenise Mike.
Petrișor își suflecă mâinile și începu lucrul…

Începea să facă ordine și curățenie, să șteargă de praf și de rugină personalitatea devenită amorfă a dependentului de online. Și cu fiecare cablu pe care Petrișor îl smulgea din aparat, Mike era tot atât de mai puțin legat de lanțurile ce-l țineau captiv într-o lume abisală, virtuală, dar fiecare lanț rupt însemna o reconectare cu realitatea naturii, a omenirii offline.
O vizită la zoo însemna conectarea la realitatea lumii necuvântătoare, dar în același timp o deconectare de totemurile și faunii omniprezenți din jocurile MMO fantasy.
O tură de carturi însemna o conectare a creierului lui Mike de lanțurile neuronale ce leagă mâinile de nervi, timpii de reacție, dar și o deconectare de la contul online de Colin McRae Dirt ce Mike îl avea pe PlayStation 4.
O ieșire în oraș la un ceai cu vechi prieteni comuni însemna un meeting social ce îl conecta pe Mike la amintiri din facultate și îl deconecta de raidurile și instanțele de la World of Warcraft.

Petrișor avea o salopetă de lucru curată când pătrunse în atelier să-l meșterească pe Mike, iar mașinile erau peste tot, alături de scule vraiște și rugină cu miros puternic industrial.
Dar după ce Petrișor își terminase treaba, peisajul din jur se preschimbă în ceva mult mai luminos, de parcă deodată se teleportă într-un pastel idilic dintr-un tablou de Monet.
Mike nu mai era legat de aparate și cabluri de internet, dar se reconectase la ansamblul uman, la organismul social format din acele mici celule care suntem noi oamenii.
Un corp fusese vindecat. Celulele-medic își făcuseră încă o dată datoria.

Putem privi societatea ca pe un organsim format din celulele care suntem noi oamenii, unii mai sănătoși, alții mai bolnavi, dar dacă ne putem privi pe noi ca fiind o societate formată din mai mulți oameni, grupați în organizații precum ficatul, plămâniul, mușchiul deltoid, parcă nu ne-am putea permite ca o celulă să fie disfuncțională, fie ea cât de mică de piele sau cuticulă, tot e a noastră.
Extrapolând, fiecare suntem o celulă ce ajută la buna funcționare a organismului românesc, și mai apoi, uman, apoi terestru.
Să nu cădem în cancerul ispitirilor, lăcomiei și răutății; să fim celule bune și folositoare, și mai ales – sănătoase!
Mike
5 februarie 2019

Ninsoare de vară

Cunosc iarna. Am umblat prin ea de cateva ori. Am fost prins in mrejele ei, iar acum cand vine o astept. Este o splendoare cu infatisare de porumbel si aripi de inger. Ninsoarea mereu ma duce cu gandul la o stare de visare. Atunci cand ninge, parca ploua cu stele albe.

Cand eram copil, odata m-am uitat la fulgi si am ramas furat de profunzimea si seriozitatea cu care ei coborau. Oamenii se confunda cu anotimpurile care trec pe langa ei, transformandu-se odata cu timpul. Cine mai are timp de saniute, de jocuri cu zapada, de oameni de zapada si de cazemate? Trecem in viteza pe langa anotimpuri, lasand sa ne scape inca o iarna, o primavera, o toamna sau chiar o vara.

A mai trecut 1 an, inca 1 an si incepem sa uitam. Vin ghioceii, macii, liliecii si noi parca ne metamorfozam in umbre. Nu ne recunoastem, ramanem goi, lasam tristetea sa ne imbrobodeasca si bucuria prea putin sa ne mangaie.

Observam miscarea in schimb. Oameni, animale, copii, toti parca sunt extraterestri. Toti se misca, toti evolueaza, isi formeaza scopuri, toti sunt in cautarea unor evenimente ce le cauta cu binoclu si ele se apropie. Forfota e prea mare pentru o lume atat de mica. Casele vorbesc despre oameni, locurile, uitarea, apele.

Cred ca ar trebui sa ascultam ninsorile. Ele ne vorbesc despre locuri si despre trecut. Verile ne vorbesc despre viitor si despre lucruri bune. Toamna ne vorbeste despre nostalgie si despre culesul legumelor. Nu exista toamna in care sa nu ne facem o evaluare, sa vedem cum am evoluat, cum gandim, de unde culegem si cum facem sa evoluam. Acesta e omul, un proces de continua schimbare, un loc de depresie, o imagine a revenirii, o tinerete, o batranete, un ceas si un sir de realizari.

Suntem flori ce infloresc iarna, la marginea zapezilor si se usuca vara, in mijlocul soarelui ce ne ajuta sa uitam. Sa ne amintim ca am fost acolo, in viata ce se misca si curge ca un parau cu apa limpede si rece.

Alergam prin timp. Uitam de bufnita ce ne supravegheaza. Halal roman al evolutiei. Zilnic intrebam de Dumnezeu daca se mai uita la lumea noastra si la dosarele noastre impletite de uitare in camara bunicii.

Eu ma vad savurand viata la un borcan de serbet, imbracat in frac. In pod inca se mai aude bufnita, iar timpul ne vorbeste, dragii mei, ca viata e prea scurta sa nu ne bucuram. Asta e strania poveste ce vreau sa o reamintesc.

Ne scufundam intr-o continua ploaie de vara, fara raspuns si fara formule. Intreaba timpul si el iti va da toate raspunsurile de care ai nevoie.

Petrișor Buruiană

18 ianuarie 2019