Un joc de lego

Copilul se juca de zor cu piesele de lego.

Întâi făurise un univers miraculos, cu tot felul de creaturi fantastice, necunoscute, globuri mâncătoare cu gură și ochi mari, păsări prădătoare subacvatice, sepii cu tentacule și leviatani.

Apoi, copilul puse cap la cap unele noi forme făcute și crease niște creaturi mai mari, ca niște dinozauri. Îi plăcu ce făcuse dar încă mai avea de perfecționat micul univers creat.

Pe când creaturile se făcuseră mari și piesele de lego începeau să se împuțineze, copilul le fărămițase, aducând totul la stadiul de cuburi, atomii jocului de lego. Apoi copilul crease o grădină zoologică de la 0, cu elefanți, girafe, lei și pisici sălbatice, pantere, lupi și urși polari.

Când se plictisi și de ele, refăcuse jocul și începu unul nou, căci îi plăcea de minune să se joace.

Crease apoi niște armate de soldați. Toți erau la fel, făcuți doar din căteva cuburi fiecare, ca niște furnicuțe, dar împreună formau un tot, conduși de comandanți și străjuind castele impozante, înalte.

Dar după câteva războaie, piesele de lego se refăcură la loc pentru a crea un nou univers în jocul copilului. Oare ce mai urma copilul să plăsmuiască din cuburi?

Suntem toți niște cuburi în marele joc al naturii, făcuți de un Dumnezeu și un Univers ce mereu se naște și învie!

Mike,

Brașov, 15 mai 2020

Abraham Lincoln

Unul dintre „tătucii” patriei Americane, Abraham Lincoln a fost artizanul aboliționismului, reușind să pună capăt sclaviei în Uniunea Statelor Americane.

Născut pe 12 februarie 1809, în Kentucky, într-o familie modestă, a urcat pe brânci (putem spune) treptele ierarhiei sociale de acum 2 secole, ajungând de la avocat la senator la președinte al Uniunii.

Tot treptat a militat și pentru interzicerea sclaviei, iar în momentul când ajunge Președinte, acest decret declanșează reacții vehement ostile în statele din Sud, (majoritatea argare și cu o economie bazată pe munca sclavilor negri), iscându-se astfel Războiul de Secesiune, care a împărțit practic Uniunea Statelor Americane în două!

Războiul a durat 4 ani, de o ferocitate și durată precum primul război mondial, încheindu-se cu victoria Nordiștilor (tabăra lui Lincoln). Sclavia este abolită așadar în toate statele Uniunii, dar Lincoln moare subit, în 1865, asasinat, într-un teatru, de către John Wilkes Booth.

Citindu-i biografia am învățat că atunci când o națiune își oblojește rănile după un război intern ce a sfâșiat-o în două, un lider o poate reuni printr-un discurs împăciuitor și ferm.

Camillo Cavour

Între timp, în cealaltă parte a continentului European, cea de Vest, Italia se (re)unifica după mai bine de o mie de ani de fărămițări politice teritoriale.

Dacă românii de sub Cuza l-au avut pe Kogălniceanu, italienii l-au avut în acest timp pe

Camillo Cavour

sau Camillo Benso (1810 – 1861). Conte de Cavour, se naște în timp ce Europa își trăgea sufletul după aventura napoleoniană. Acesta reușește, sub stindardul țării Piemontului (Nordul Italiei + insula Sardinia) să coaguleze în jurul ei toată peninsula italică.

Pentru asta are de înfruntat puternicul Imperiu Austriac (în Nord) care deține teritorii importante (printre care Veneția) și Regatul Neapolelui (În Sud: Sicilia și tot sudul cizmei).

Dacă pentru Sud, temerarul revoluționar Garibaldi își face treaba cu prisosință precum un Tudor Vladimirescu, cu doar 1000 de mercenari, în Nord, Cavour își exercită toată puterea sa diplomatică pentru a-i obține Italiei alianța lui Napoleon al 3-lea, regele Franței, pentru a-l ajuta în lupta cu Austria.

Italia se unifică, cu tot cu teritoriul pontifical (în afară de Vatican) și Victor Emanuel al II-lea este încoronat rege. Cavour însă nu reușește să-și vadă prea mult visul împlinit, și se stinge din viață în pragul unei nebunii, stârnind lacrimi de la Victor Emanuel. Regele rămăsese fără omul său de bază.

Citindu-i biografia am învățat că un război se poate câștiga uneori și prin misiuni diplomatice, mai mult decât pe câmpul de luptă.

Începem seria Mari Personalități

Conspectând din almanahul istoric Larousse, începem cu o personalitate din vasta Rusie, din perioada lui Tolstoi și a lui Dostoievski, pe când la noi se făurea statul român modern.
Dacă noi l-am avut la mijlocul veacului XIX pe Alexandru Ioan Cuza, principele reformator, în partea dinspre Răsărit a Europei se ridica un alt Alexandru, tot un tânăr prinț.

Țarul Alexandru al II-lea

Alexandru Nicolaevici (1818 – 1881) a instituit o serie reforme în Imperiul Țarist, de la desființarea iobăgiei la modernizarea statului, fiind asemănat doar cu Petru cel Mare, până la el, dpdv al reformelor.

Pe lângă ridicarea nivelului de trai al rușilor (fie ei țărani, orășeni sau nobili) acesta s-a implicat și în politica externă, fiind însă considerat la vremea lui un despot luminat.

Tot în perioada domniei lui a debutat și panslavismul ca și curent (la Praga, Cehia de azi, atunci Imperiul Austriac).

Ca și la noi lui Cuza, seria de reforme i-a fost întreruptă de revolte interne. A rezistat la 3 atentate dar a 4-a tentativă de atentat i-a fost fatală țarului. I-a urmat la tron un alt Alexandru, al III-lea.

Citindu-i biografia am învățat că oricât ar încerca un conducător al statului să mulțumească toate clasele sociale, înlesnind progresul, unele tot i se vor opune.

Viața fără „cheat-uri”

Citeam zilele trecute niște articole din arhiva personală și mi-am reamintit de ideea de a trăi viața ca pe un joc video, de a „juca” practic viața (fără a mă juca cu- și de-a viața, ci la modul serios vorbesc).

Nevoia de nou este relativ repede înnăbușită de prima înfrângere după o serie de victorii, necazuri care vin după perioade de liniște și bucurie. Atunci când dăm de greu, ne punem întrebări pentru a ști unde am greșit și pentru a nu mai repeta greșelile.

De aceea, începem atunci un mecanism psihologic de a ne calcula mai atent pașii, pentru a nu ne mai prinde viitorul și viața nepregătiți.

Putem spune că astfel, într-un mod sau altul, au apărut primii așa-ziși profeți, ghicitori, astrologi (fără a-i denigra) sau doar unii prieteni binevoitori care, dând sfaturi și încercând să îi facă pe alții să nu le repete greșelile, dau indicații fără a lua mereu în considerare că fiecare parcurs în viața fiecăruia e unic. Suntem unici, atâtea vieți – atâtea destine.

Ce vreau să zic este că – și aici trec direct la concluzie, fără a mai folosi un limbaj artistic (cel puțin nu în acest articol) – încercând să planificăm viața, să o calculăm până la cel mai mic detaliu, masa după cea mai mică înghițitură, timpul planificat la fiecare secundă, nu doar că putem deveni ca niște roboți, dar pierdem însăși esența farmecului vieții, de a ne surprinde, plăcut sau…mai puțin plăcut.

Sunt sfintele sărbători de Paște. La creștinii ortodocși, cel puțin.

Măcar acum, azi, să ne propunem – propun – să ne lăsăm un pic în voia sorții, fără a mai încerca să apelăm la „cheat”-urile și ”codurile” din jocul vieții, apelând la cei care ne prezic viitorul, și să fim destul de puternici și încrezători de a ne asuma propriul drum (bineînțeles, cu greșelile viitoare de rigoare 🙂 )

Și ca să închei într-o notă pozitivă și celor (ca mine) care au încă o ușoară teamă de eșec, aflați și voi că nu există greșeli în viață, ci doar lecții ale ei, învățate. Sper doar să fie trecute cu brio!

Al vostru dactilograf,

Mike

Brașov, 2020

a doua zi de Paști

Desăvârșirea creației

Este o zi de Duminică acum când scriu și probabil era tot o zi de Duminică atunci când toate animalele din sălbăticie s-au așezat la sfat.

Au deschis un consiliu prezidat de către leu, așezat pe scaunul cel mai înalt, cu roba de judecător și rangul de rege ce-l avea, iar alături îi stăteau elefantul, sfetnicul credincios și bufnița, bătrâna înțeleaptă.

– Am organizat această întrunire pentru a rezolva odată și pentru totdeauna toate neînțelegerile ce le avem între noi, spuse impozant leul, pe un ton aspru. Nu vreau să mai răcnesc la voi ca și în trecut, căci am văzut că nu a avut nici un efect. Dar vreau să-mi spuneți voi, cum vedeți rezolvată situația în care ne aflăm?

– Mărite și stimate leu, vorbi vulpea pe un ton aparent mieros, am venit tocmai din pădure în savană unde ne-ai dat share la locație ca să-ți prezentăm și doleanțele noastre, ale celor din pădurile de după Tropice, căci ne-a fost greu să ajungem dățile trecute la întruniri. Îl am lângă mine pe lup și pe iepure, ursul n-a putut veni iar pe arici nu-l văd, deși a venit cu noi.

– Sunt aici, răspunse ariciul de după un tufiș, abia văzându-se.

Dar înainte de a vorbi mai departe, vulpea fu întreruptă de către girafă, care îi tăie replica nezisă:

– Leule, doar nu ai de gând să o asculți din nou pe vulpe! Știi și tu și știm cu toții reacția ei de ultima dată când a luat și ea parte la consiliu, și știm cu toții ce părere ne-a lăsat de atunci, de abia am mai reușit să rezolvăm ce se mai putea rezolva, cu gâlceava între noi.

Reacția girafei stârni rumoare în sala de consiliu de printre lianele pădurii cu climă ecuatorială. Girafa era privită ca o doamnă respectabilă în comunitate, dar avea sau avusese o veche dispută cu vulpea, care la un moment dat se suise mai sus decât trebuia probabil, așezându-se pe o ramură al unui baobab și privind totul de sus, inclusiv pe girafă.

– Liniște în sala de prezidiu! bătu leul în masă cu ciocanul de pumn dar ceilalți din sală abia se potoliră, neluând în seamă tonul amenințător decât atunci când elefantul stropi cu trompa un jet pe deasupra tuturora, calmând spiritele pentru o perioadă.

– Eu îi pot da locul meu din sfat vulpii, dacă îi place să stea, sus pe ramură, nu ar fi o problemă, spuse pantera pe un ton împăciuitor, dar tonul ei fusese înțeles greșit de către hipopotam, care replică pe un ton nazal:

– Nu e vorba de asta, doar că…

– Știți ce? îi tăie vorba lupul, eu m-am săturat de toate aceste certuri interminabile. Eu am plecat înapoi în pădure, acasă la mine la zăpada mea siberiană. Plec singur!

Și de atunci lupul nu se mai întoarse, dar celelalte animale încercaseră să găsească o soluție, deși ce reușeau era doar să toarne și mai mult „gaz pe foc.”

– Mărite leu, – încuviință să vorbească și maimuța, după încă o batere din ciocan a leului – eu sunt saltimbancul savanei, știu că părerea mea nu contează așa de mult, căci mereu când zic ceva, ceilalți râd.

– Nu degeaba ești bufonul nostru, intră în fișa postului, spuse glumeț tucanul.

– Cu toate acestea, haideți să creem ceva nou. Fiecare avem abilitățile noastre, la care suntem mai buni. Eu spre exemplu sunt un cascador și gimnast desăvârșit, crocodilul este aici dinaintea noastră, ne poate istorisi multe povești și despre cum au supraviețuit generațiile dinainte, ghepardul aleargă ca nimeni altul!

Leul ascultă cum maimuța începu să-și spună părerea constructivă iar șoimul, care le vedea pe toate, înregistră convorbirea din sala de prezidiu, în timp ce toți tăceau ascultând ideea maimuței, convorbire ce a putut face ca povestea să fie respusă.

După ce leul ascultă și se sfătui cu consilierii săi de taină, toate animalele au terminat cearta definitiv, au început să se roage și să conștientizeze fiecare greșelile dar și aptitudinile ce le puteau face mai buni, atât pe ei cât și comunitatea din toată jungla lumii.

Atunci Dumnezeu le-a ascultat ruga și le-a adus un conducător, împlinind astfel dorința leului și terminarea gâlcevii. Cineva care să le facă dreptate tuturor.

Desăvârșirea creației.

OMUL!

Mike,

29 martie 2020, Brașov

Cu bețe și pietre

Marele gânditor și savant Albert Einstein spunea, referitor la armele teribile cu care se ducea lupta în cel de-al doilea război mondial, că nu știa cu ce fel de arme se va lupta lumea în cel de-al treilea război mondial, dar de ce era sigur e că într-un al patrulea război mondial se va fi dus lupta doar cu bețe și pietre.

Niciodată nu putem ști unde va duce tehnologia viitorului și nici în ce scopuri va fi ea folosită, distructive sau benefice. Asta depinde doar de noi și de nivelul de educație pe care-l vom avea, noi și cei ce ne vor urma pe pământ. Căci educația crează tehnologia și cu ajutorul tehnologiei putem educa și ne putem educa mai departe.

Acum aproape o sută de ani, mari oameni de știință și fizicieni precum cel amintit mai sus au pus umărul să creeze cea mai puternică armă existentă atunci pe pământ: bomba nucleară. O armă ce a creat multă suferință într-o parte a lumii dar justificarea folosirii ei a fost să oprească crearea de și mai multă suferință, în alte părți ale lumii, precum și scurtarea unui război ce dura deja de 6 ani – pe front doar, căci în spatele planurilor și strategiilor politico-militare, războiul începuse de mai mult timp, de pe când nici nu se încheiase bine războiul precedent. Dar despre revizionism și știința de a pierde nu vreau să vorbesc acum.

Un alt fizician care contribuise și el la crearea bombelor nucleare (Oppenheimer) spunea, citând din scrieri vedice vechi, indiene, că devenise moarte, distrugător de lumi.

Lumea nu murise atunci (nu toată, cel puțin), dar cu fiecare persoană ce nu a mai apucat să prindă anii războiului așa-zis „rece” ce a urmat apoi, murise o lume întreagă. Pentru că ce e lumea, de fapt, afară de tot ceea ce știi, cunoști și amintirea ce o ai despre fapte, despre tine și ceilalți? O dată cu tine moare și lumea ta, tu nemaifiind responsabil de cenușa lăsată în urma ta celorlaltor oameni care încă viețuiesc aici.

Însă, tot cu ajutorul tehnologiei reușim să ne amintim de asemenea greșeli și să nu le mai repetăm. Tehnologii, începând cu era scrisului și continuând până la era digitală a internetului, au făcut omenirea un loc mai bun, prielnic pentru dezvoltarea frumosului și a omeniei în omenire.

Acum, de la aproape un veac de la ultimul război mondial, au mai urmat și alte conflicte politice – nu doar militare, cât și economice, sociale și mediatice. Nu știm și nu avem de unde ști dacă suntem sau nu în pragul unui război sau nici dacă acesta nu are deja loc, pe cine-știe-ce fronturi ferite de ochii vigilenți ai societății cu acces la o gamă foarte largă de dispozitive de urmărire a știrilor.

Nici eu nu știu cu ce arme se va fi putând duce un posibil și nedorit nou conflict mondial, dar cred că suntem de acord că marele fizician german Einstein se referea la faptul că armele for deveni atât de distructive, încât lumea apoi se va mai lupta doar cu bețe și pietre, rămânând nu mult în afară de nisip și cenușă după un astfel de război și mai teribil, demn de un scenariu postapocaliptic.

Vreau să cred că putem schimba cursul acestui scenariu și să-i dăm un sens benefic citatului lui Einstein de la începutul acestui articol. Tot cu ajutorul tehnologiei dar și cu ajutorul educației putem dezvolta un curs pozitiv al istoriei, ca astfel, să luptăm întradevăr cu bețe și pietre, dar nu de nevoie, ci în joacă, cu copiii și nepoții noștri, sau ei între ei, și noi privindu-i, într-o societate unde sărăcia a fost abrogată. Și nu mă refer neapărat la sărăcia materială – care contează și ea enorm – cât la sărăcia sufletului și a minții.

Scăpând de anumite nevoi scăpăm și de probleme, și așa cum spune și un cântăreț autohton contemporan: important e să ai doar atât cât îți lipsește.

Așa cred că ar trebui să interpretăm citatul cum că într-un îndepărtat viitor război mondial vom lupta cu bețe și pietre.

Mike,

9 decembrie 2019, Brașov