Abraham Lincoln

Unul dintre „tătucii” patriei Americane, Abraham Lincoln a fost artizanul aboliționismului, reușind să pună capăt sclaviei în Uniunea Statelor Americane.

Născut pe 12 februarie 1809, în Kentucky, într-o familie modestă, a urcat pe brânci (putem spune) treptele ierarhiei sociale de acum 2 secole, ajungând de la avocat la senator la președinte al Uniunii.

Tot treptat a militat și pentru interzicerea sclaviei, iar în momentul când ajunge Președinte, acest decret declanșează reacții vehement ostile în statele din Sud, (majoritatea argare și cu o economie bazată pe munca sclavilor negri), iscându-se astfel Războiul de Secesiune, care a împărțit practic Uniunea Statelor Americane în două!

Războiul a durat 4 ani, de o ferocitate și durată precum primul război mondial, încheindu-se cu victoria Nordiștilor (tabăra lui Lincoln). Sclavia este abolită așadar în toate statele Uniunii, dar Lincoln moare subit, în 1865, asasinat, într-un teatru, de către John Wilkes Booth.

Citindu-i biografia am învățat că atunci când o națiune își oblojește rănile după un război intern ce a sfâșiat-o în două, un lider o poate reuni printr-un discurs împăciuitor și ferm.

Camillo Cavour

Între timp, în cealaltă parte a continentului European, cea de Vest, Italia se (re)unifica după mai bine de o mie de ani de fărămițări politice teritoriale.

Dacă românii de sub Cuza l-au avut pe Kogălniceanu, italienii l-au avut în acest timp pe

Camillo Cavour

sau Camillo Benso (1810 – 1861). Conte de Cavour, se naște în timp ce Europa își trăgea sufletul după aventura napoleoniană. Acesta reușește, sub stindardul țării Piemontului (Nordul Italiei + insula Sardinia) să coaguleze în jurul ei toată peninsula italică.

Pentru asta are de înfruntat puternicul Imperiu Austriac (în Nord) care deține teritorii importante (printre care Veneția) și Regatul Neapolelui (În Sud: Sicilia și tot sudul cizmei).

Dacă pentru Sud, temerarul revoluționar Garibaldi își face treaba cu prisosință precum un Tudor Vladimirescu, cu doar 1000 de mercenari, în Nord, Cavour își exercită toată puterea sa diplomatică pentru a-i obține Italiei alianța lui Napoleon al 3-lea, regele Franței, pentru a-l ajuta în lupta cu Austria.

Italia se unifică, cu tot cu teritoriul pontifical (în afară de Vatican) și Victor Emanuel al II-lea este încoronat rege. Cavour însă nu reușește să-și vadă prea mult visul împlinit, și se stinge din viață în pragul unei nebunii, stârnind lacrimi de la Victor Emanuel. Regele rămăsese fără omul său de bază.

Citindu-i biografia am învățat că un război se poate câștiga uneori și prin misiuni diplomatice, mai mult decât pe câmpul de luptă.

Începem seria Mari Personalități

Conspectând din almanahul istoric Larousse, începem cu o personalitate din vasta Rusie, din perioada lui Tolstoi și a lui Dostoievski, pe când la noi se făurea statul român modern.
Dacă noi l-am avut la mijlocul veacului XIX pe Alexandru Ioan Cuza, principele reformator, în partea dinspre Răsărit a Europei se ridica un alt Alexandru, tot un tânăr prinț.

Țarul Alexandru al II-lea

Alexandru Nicolaevici (1818 – 1881) a instituit o serie reforme în Imperiul Țarist, de la desființarea iobăgiei la modernizarea statului, fiind asemănat doar cu Petru cel Mare, până la el, dpdv al reformelor.

Pe lângă ridicarea nivelului de trai al rușilor (fie ei țărani, orășeni sau nobili) acesta s-a implicat și în politica externă, fiind însă considerat la vremea lui un despot luminat.

Tot în perioada domniei lui a debutat și panslavismul ca și curent (la Praga, Cehia de azi, atunci Imperiul Austriac).

Ca și la noi lui Cuza, seria de reforme i-a fost întreruptă de revolte interne. A rezistat la 3 atentate dar a 4-a tentativă de atentat i-a fost fatală țarului. I-a urmat la tron un alt Alexandru, al III-lea.

Citindu-i biografia am învățat că oricât ar încerca un conducător al statului să mulțumească toate clasele sociale, înlesnind progresul, unele tot i se vor opune.