La 100 de ani…

Petrișor și Mike încep încă o sesiune de terapie.

– De această dată, Mike, vom încerca ceva puțin diferit, ceva ce nu am mai făcut până acum.

– Sună interesant, spune Mike afabil.

– O să vreau să te relaxezi puțin căci astăzi vom încerca să rememorăm – adică să rememorezi – o amintire plăcută din copilărie. Se spune că în timpul perioadei fragede a vieții, omul este nepăsător de griji și stres, și are comoara sufletului încă avidă de a arde frumos, de a trăi viața cu adevărat.

Petrișor încerca astfel să-l facă pe Mike să găsească în el o amintire plăcută, din care să extragă cu un forceps imaginar acei sâmburi de dorință de viață și emoție, care să-l ajute să întâmpine viața de acum nu cu curaj sau raționament, cât cu abilitatea de a simți. Căci așa îi stă bine unui om.

Acum, eu, povestitorul, îți las ție carnetul cu notițe și pixul psihologului terapeut, lăsându-te în postura lui Petrișor iar eu îmi voi lua rolul lui Mike, de data aceasta, cel adevărat.

Gândindu-mă la o întâmplare sau eveniment plăcut al copilăriei, nu pot uita aniversarea de 80 de ani a bunicii mele.

Bunica mea era născută în 1920. Era deodată cu istoria, puteam zice. I-a prin pe regi, pe legionari, răzoiul mondial și harta României dodoloațe, României mari.

Ca un disclaimer, acest articol nu dorește să pună accentul pe centenarul României mari, a României-100 de ani de la Marea Unire, ci doar să vorbească despre strămoașa mea.

Căci, ce ar fi România și ce ar mai însemna ea pentru noi dacă nu oamenii cetățeni români sau măcar cei care au simțit și simt românește.

Iar acum, gândindu-mă la România trecută mă gândesc implicit și la bunica, la istorie. La întoarcerea la origini. Căci în cadrul familiei am învățat noi toți conceptul de patrie, de apartenență la neam.

Dar destul cu vorbăria semipatriotică!

Bunica mea se născuse într-o zi de sărbătoare, 26 octombrie, ziua de Sf. Dumitru. Însă cum atunci bolile copilăriei erau necruțătoare, un copil nu era înregistrat la evidența persoanelor decât după câteva zile, astfel părinții să vadă de copilul va trăi sau nu.

Așa că bunica mea s-a născut oficial – în acte – câteva zile mai târziu, tot într-o zi de sărbătoare – pe 8 noiembrie – de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.

Nu o chema nici Dumitrița, nici Mihaela, nici Gabi, căci părinții ei și moșii mei i-au dat cel mai comun nume din lume – Maria.

Avea să fie înmormântată tot într-o zi de sărbătoare, duminica, astfel viața îi fusese încadrată între două sărbători religioase calendaristic; sărbătoarea vieții însoțită înainte și după de alte două sărbători. Ce frumos!

Dar să revenim la momentul copilăriei mele pe care vreau să-l redau.

Eram de vreo 10 ani când tata i-a organizat bunicii aniversarea zilei de naștere.

Nu eram în familie prea festiviști – eu ziua de naștere mi-am ținut-o prima oară în facultate, când deja îmi luasem zborul, pot zice – dar un moment așa de rar nu putea fi trecut oricum precum registrul vârstei bunicii care atinsese rotunda bornă 80.

La aniversarea ei, tata a dat o masă la care au venit toți vecinii de pe stradă. Stăteam la o stradă mică, nu prea lungă, de case, iar majoritatea vecinilor erau pensionari, de vârsta bunicii.

Au venit la aniversare doamna X, refugiată din Basarabia care se stabilise în România după deportarea din al doilea război mondial, domnul Popescu, un bătrânel tare simpatic și poate cel mai stilat om pe care să-l fi știut vreodată, mereu cu bunele maniere la el, doamna LV, vecina de peste drum, care ne dădea mingea când ne jucam, copiii, și aruncam mingea după gard, și doamna V, o femeie foarte cumsecade.

Ca și ceilalți toți de altfel.

Nu țin minte prea multe din acest eveniment decât poate toastul.

– Să ne vedem și la aniversarea de 100 de ani! spunea domnul Popescu, după ce îi uraseră toți la mulți ani Marietei, cum i se spunea bunicii mele.

Atunci bunica avea doar 80 de ani, iar ceilalți vecini comeseni nu aveau vârste depărtate de acest număr.

Mă bucură când mă gândesc, totuși, că am și au apucat să trăiască și să celebreze așa un eveniment împreună, căci apoi soarta și perisabilitatea vieții aveau să se aștearnă peste cei prezenți.

Domnul Popescu avea să se stingă la o vârstă onorabilă, nu înainte de a călători, de unul singur(!) în Canada pentru a-și vizita fiica stabilită acolo. Pun pariu că educația și noblețea sa i-au servit ca o veritabilă carte de vizită străinilor canadieni. Cu nepotul său aveam să mă întâlnesc mai pe urmă, în Brașov, printr-o coincidență, aflând că avem locuri comune în copilăriile noastre.

Doamna LV se mutase apoi la copiii ei, într-un oraș mai îndepărtat al țării, pentru a putea fi îngrijită mai bine decât să stea singură. O dată mai venise în vizită la bunica mea, Marieta, adusă de copiii ei.

N-a fost o discuție prea lungă, nici vorbă de taifas, căci mințile ambelor octogenare începuseră să se erodeze, dar, chiar dacă nu mai știau cu cine vorbeau sau nici măcar cine erau ele, poate, se putea simți în atmosferă emoția revederii cu o persoană dragă.

Doamna V avea să se stingă și ea în perioada când terminasem anul I de liceu iar de doamna X nu mai știu nimic, nici măcar dacă mai trăiește.

Acum fiii comesenilor lor au familii, la rândul lor, familiile lor, în timp ce unii s-au mutat sau au vândut casele părintești pentru a face loc altor oameni să stea în acel loc ce reprezenta parte din copilăria mea.

Bunica mea ar fi împlinit 98 de ani săptămâna trecută.

Dar pun pariu că, undeva în rai, peste 2 ani de zile, se vor strânge iar comesenii, pentru a-i ura bunicii la mulți ani, ca apoi domnul Popescu să spună:

– Marieta, am făcut cum am promis, ne-am strâns să fim împreună și la 100 de ani!

cu emoție,

Mike

31 octombrie 2018

Povestea perfectă

Cei doi prieteni, Petrișor și Mike, stăteau la o terasă și depănau taine într-ale scrisului și năzuințe cu privire la blogul lor.

– Mike, tocmai am scris al cincilea articol consecutiv, pe blog. Știi ce înseamnă asta, nu?

– Că ai fost prolific în ultima vreme, bănuiesc.

– Da, și asta. Dar mai ales înseamnă că tu nu ai mai scris de mult. Ce se întâmplă? întreabă Petrișor cu un aer mai mult îngrijorător și consiliant decât acuzator.

– Fără a încerca să-mi găsesc scuze, își începe Mike pledoaria, căci m-am gândit să mai scriu și eu, cred că problema nu este lipsa inspirației sau tragerea de inimă, ci faptul că îmi vine greu să găsesc exact cuvintele potrivite pe care să le aștern pe pagina albă. Să leg șirurile idelor între ele în același timp cadențat dar și suficient de armonios, încât să las cititorul în priză, să nu mai lase de citit articolul până la finalul său. Să găsesc acel început și stil suficient de bun, cu alte cuvinte.

După câteva clipe de analiză, mintea pătrunzătoare a lui Petrișor își dădu seama ce mintea lui Mike voia să spună chiar și fără ca Mike să-și dea seama.

– Mike, tu nu vrei să cauți un stil cât mai bun.

– Nu asta caut?

– Nu. Tu vrei să cauți stilul perfect.

– .

– Și știi că perfecțiunea nu există.

– Da, dar către ea ar trebui să tindem.

– Povești. Știi că Michelangello spunea că dacă ar fi trebuit să creeze doar acele opere ale sale pe care le-ar fi considerat perfecte, ar fi publicat mult mai puține? Poate chiar nici una?

– Nu știam, însă cred că toți ar trebui să ne îndreptăm către o formă cât mai perfectă și finită a realizărilor noastre! Spuneai că nu există perfecțiunea. Dar de poezia lui Eminescu ce părere ai? Nu a adus el limba română la forma ei perfectă, în opera lui?

– Mike, Eminescu nu a fost niciodată un scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Și nu vreau să sune ca o ofensă adusă marelui geniu și lasă-mă să-ți explic:

Spiritul său critic și-a găsit vocația în arta criticii și a gazetăriei. Perfecțiunea sa s-a manifestat în viața socială, în tânjirea lui după românescul etern și în culpabilizarea clasei politice ale timpului său, nedemne de numele țării ce o reprezentau.

Să-ți spun că multe opere ale sale au fost postume? Chiar și antumele sale au fost publicate de către colegii săi din Junimea, căci Eminescu nu credea despre ele că ar fi de vreo valoare… în formă finită. Perfectă.

– Bine, hai să nu intrăm acum prea adânc în cosmologia eminesciană, ci spune-mi, Petre, cum să fac să scriu bine, măcar.

– Tu nu trebuie să scrii bine. Trebuie doar să scrii.

– Doar atât?

Bine este doar în aprecierea celui ce citește. Datoria ta este să o faci!

– În regulă. Dar cum să încep să povestesc? Doar așa?

– Așa cum începe fiecare poveste 😉

A fost odată…

Mike,

9 octombrie 2018,

Brașov

Deschidere

Deschidere.

Ieșire.

Exod.

Asta încerca robustul și rigidul Mike să-i explice lui Petrișor, referitor la blogul lor care era un fel de jurnal sau log terapeutic.

Mike cunoștea bine logistica webului și a calculatoarelor, în timp ce Petrișor avea datoria creării de content, fiind cu partea artistică.

Petrișor însă nu avea încredere așa de mult în calculatoare și în toată tehnologia asta amorfă, așa că Mike transcria și publica pe net pergamentele primite de la Petrișor, exact cum logofătul îi trimitea corespondența lui Vodă, în vremurile din vechime.

Acum însă, logofătul Mike încerca să îl convingă pe Petrișor să creeze huburi de socializare, un fel de seri literare online, iar un prim pas era să lase ceilalți utilizatori să poată posta comentarii la articolele de pe blog.

Aprecierile articolelor lui Petrișor veneau cel mai adesea, în marea lor majoritate, tot de la alți bloggeri, însă Petrișor nu recepta acest fapt al aprecierii ca venind de la o altă ființă umană, căci toți userii pe net erau atât de impersonali, neavând decât un avatar (o poză), un pseudonim și un mail!

Putea crede chiar că aceștia ce comentau sau apreciau pagina blogului nu erau decât alți roboți, poate chiar agenți virtuali creați de Mike pentru a-l consola pe prietenul său, Petrișor, că lumea îl citește.

Astăzi însă situația avea să se schimbe, și chiar introvertitul Mike avea să preia inițiativa și să îl îndemne pe Petrișor să iasă din carapace și să intre în virtual, în realitatea 2.0, unde orice om putea deveni cine dorea, ascunzându-se în spatele unui nume pentru a-și etala chiar și cele mai ascunse laturi ale personalității.

În spațiul virtual, în acest mediu încă prototipic pentru umanitate, Mike era expertul, psihologul și îndrumătorul lui Petrișor, în timp ce Petrișor era inițiatul ce crea, pășind cu pași timizi în vasta lume a internetului.

Acești doi se completau foarte bine, Mike – robotul, exactul – și Petrișor – artistul, boemul, îndreptat cu atenția către cele spirituale.

Ei erau emisfera stângă (responsabilă cu științele matematice) și emisfera dreaptă (cea cu partea artistică și ludică).

Ei erau cei doi djini, spiridușii de pe umăr care șoptesc în ureche și îndeamnă la fapte bune sau rele, în funcție de polaritatea lor morală.

Ei eram eu. Bun și rău.

Da! Tu cel ce citești!

Fără tine această poveste nu ar exista căci n-ar fi ochi să o citească și minte să o perceapă.

Prin tine există și blogul și mulțumită ție existăm și noi, cei ce creem content. Așa online cum îl citești acum.

Zile frumoase să ai!

Mike

14 septembrie, Brașov

Prin acest articol anunțăm că puteți lăsa și comentarii la articolele noastre de acum încolo.

Autorii

Devenire

Nu mult trecuse de când Mike visase, pentru prima oară poate, și deja începea să o facă în mod constant, și ce-i mai important, să viseze chiar și cu ochii deschiși.

Sub atenta supraveghere a lui Petrișor, calculatul Mike începea să riște, să-și asume provocări, să trăiască viața în parametri normali, putem spune.

Cu toate acestea, riscurile lui Mike erau calculate la centimă, deoarece acesta nu se putea debarasa așa de ușor de trecutu-i înțesat de calcule probabilistice și teoretizări excesive. E drept că acest dar i-ar fi picat bine la un joc de Blackjack 😉

– Ce îmi poți spune nou față de data trecută? întrebă Petrișor, începându-și terapia într-una din aceste zile.

– Puține lucruri, doctore terapeut. Dar ce pot spune este că am început să cunosc mai bine latura și rasa umană, atribuindu-i un aspect total necunoscut mie până deunăzi; iar acesta este sufletul.

– Interesant. Și spune-mi, Mike, cum percepi tu sufletul? Al tău. Al oamenilor. Al celorlalți…

– Din punct de vedere chimico-fiziologic, toate membranele și celulele unui organism uman pot fi ușor încadrate în imaginea unei mașini ultra-performante, cum n-a mai existat până acum pe planeta Pământ. O mașină fragilă, utilizată de cele mai multe ori în scopuri viciate, dar în orice caz, o mașină perfectă. Din multe puncte de vedere.

– Și despre suflet…

– Cu asta voiam să continui,

Totul pare angrenat și condus prin niște ițe imperceptibile mie, poate electromagnetice, poate plasmatice, dar ce numiți voi suflet eu îmi dau seama că nu este nimic altceva decât o conștiință superioară materiei, ale cărei origini, scop și sens sunt încă necunoscute mie.

– Dar dacă e să privim la nivel global, nu crezi că această conștiință este mai mult decât una dependentă de individ, ci una generală, care nu leagă doar celulele unele de altele, ci oamenii ca specimene unii de alții? Cum privești tu lucrul acesta? îl întrebă Petrișor pe Mike, gândindu-se în sinea sa: Doamne, am început să vorbesc ca și robotul din fața mea!

– Aici găsesc punctul nevralgic, Petrișor, spuse Mike făcând o grimasă.

Experimentând interacțiunile umane, găsesc aceleași tipare la diferiți oameni, indivizi ce se pot încadra foarte bine sociologic atât în areale comune de studiu cât și în ceea ce numești tu societate.

Avansând în interiorul problemei, îmi dau seama, percep, simt cum oameni se atașează de mine pe măsură ce mă deschid, alții mă irită sau doar mă ignoră, și în tot acest troc de sentimente observ fragilitatea și perisabilitatea relațiilor interumane 😦

– Nu crezi că ești negativist? Prea pesimist?

– Aș vrea ca asta să fie doar percepția mea, însă experimentând inclusiv pe plan sentimental, cu cât mă deschid mai mult unora ce par de încredere, cu atât crește riscul de a fi rănit, și în toată această loterie de oameni și emoții, constant cu regret că este inutil și fără sens să începi o colaborare, o relație sau doar o simplă discuție fără ca celălalt să-și urmeze propriul interes, doar de el știut, căci n-am întâlnit pe nimeni până acum să se dedice 100% relației sau unui scop comunitar benefic.

După ce ascultă confesiunea lui Mike, Petrișor își sublinie o idee în propria-i minte, ca apoi să constate:

– Mike, este normal ceea ce simți și gândești. Dar cu riscul de a te dezamăgi, află că nu există relația perfectă, nici măcar omul perfect nu există.

În concret și real, nu se poate atinge 100%, cu atât mai mult în relațiile dintre oameni. Dar ce e important pentru tine este să te deschizi în continuare, să-ți calculezi pașii așa cum tu știi cel mai bine și să-ți stabilești care îți sunt aliații și care vrăjmașii.

Ai început deja să sintetizezi destul de bine imperfecțiunea umană și tarele caracterelor false. Tocmai acum, când știi ce este răul din oameni, îl poți diferenția de bine.

Abia de-acum începe adevărata căutare, a semenilor ce merită cu adevărat atenția și sentimentele tale, atât de atrofiate cum sunt ele la început. Ai simțit ce înseamnă trădarea și ai aflat că întotdeauna este loc de iertare. Că a iubi un om cu tot ce reprezintă el (bun și rău), înseamnă să nu îi iei în seamă defectele, ba mai mult, să i le recunoști și cu toate astea să-l apreciezi în continuare necondiționat, pentru ce este el.

Ai început să devii… uman.

Mike

31 iulie 2018

Drumul pavat cu intenții bune…

„Drumul pavat cu intenții bune…”

duce către iad, sau cel puțin așa spune un vechi proverb.

De la ultima întâlnire, Mike făcea tot ceea ce prietenul său Petrișor îl îndemna, ba chiar își dovedea competența și apetența către aspectele artistice, de finețe, ludice, reușind să îmbine nurliu aproape concretul gândirii sale cu fantezia imaginației, stimulată în mod salutar de psihologul Petrișor.

În tot acest timp însă, Mike continua să îl stimuleze și el pe prietenul și terapeutul său, provocându-l să rezolve ghicitori, probleme de logică transpuse fiecare în cotidianul zilei, ale fenomenelor și evenimentelor ce se perindau în viața de zi cu zi a societății. Erau probleme concrete, reale, dar numai o minte părtunzătoare ca a lui Petrișor le putea ține piept și conduce la o bună rezolvare, Petrișor având în plus ceea ce Mike nu avea, o imaginație bogată și un spirit detectiv ce părea inspirat dintr-o altă lume, cu toate calitățile matematice de necontestat ale lui Mike.

Ambii erau pe drumul cel bun.

Ajunși la un anumit stadiu în evoluția și colaborarea lor, Mike își dovedise la un moment dat neputința într-o anumită gravă problemă socială a țării în care trăiau.

Cu toate că dispunea de o minte sclipitoare în ceea ce privește statistica și analiza situației, droidul Mike se arăta dezarmat în a găsi o soluție, iar aici doar spiritul curant și fantezist al lui Petrișor putea răzbate.

– Petre, îi spuse Mike la un moment dat, aici e momentul când trebuie să te descurci singur în a rezolva problemele ce intervin. Ai trecut cu brio toate testele mele matematice, ai găsit răspunsuri la toate ghicitorile și chiar ai reușit să învingi Maestrul Șahist din propru-mi software în timp record! Știi deja tot ceea ce știu eu, ba chiar mai mult! Acum trebuie să treci următoarea bornă fără mine.

Petrișor era încrezător, căci zărea în el, pentru prima dată probabil, în ochii lui de robot livid, o privire de compasiune, un sentiment loial, un om cu sentimente sincere.

Petrișor nu știa însă că totul fusese o capcană. În antrenamentul și parcursul logico-științific la care îl ademenise Mike, Petrișor intrase subtil și neprevăzut pe terenul tehnologiei, al tărâmului conexiunii om-mașină. Și nu intrase singur, căci angrenase toată societatea odată cu el.

În tot timpul cât Petrișor rezolva cu intuiția-i providențială problemele provocatoare ale lui Mike, prietenul său își notase în super-computerul minții sale toți algoritmii posibili ale căilor neuronale creierului uman. De acum, știind tot ce se poate ști despre mintea omenească, Mike putea stăpâni totul, cu ajutorul tehnologiei moderne, nemaiavând nevoie de Petrișor.

Drumul pavat cu intenții bune ducea în iadul universului hipertehnologizat, al inutilității efortului uman și al evenimentelor previzibile.

Însă totul fusese un vis.

Mintea inconștientă a lui Mike îi oferise privilegiul de a visa, poate pentru prima oară de când Mike era conștient de sine. Semnul era că terapia lui Petrișor dădea rezultate, dar cel mai îmbucurător era că Mike începea să își antreneze imaginația. Chiar dacă visul fusese un coșmar, măcar Mike trăia. Simțea!

Numai drumul intenționat prin iad poate aduce la rezultatele cele mai bune.

Apropo, știai că noaptea, cel mai frig și cel mai întuneric este chiar înainte de răsăritul soarelui? 😉

Mike

4 iulie, 2018

Challenge considered…

Petrișor coborî din mijlocul de transport ce îl adusese de la județe depărtare pentru a se întâlni cu vechiul său prieten, Mike, ce îi era și partener de experimente.

Bine, era, de fapt, materialul său de făcut experimente, dar nu te gândi la acestea ca la niște tehnici avansate tehnologic susținute într-un laborator, în spatele ușilor vidate închise.

Petrișor dorea să trezească în Mike imaginația, sentimentul uman și conștința, cu alte cuvinte, dorea să-l facă (din nou) om. Și asta nu oricum, ci prin tehnici psihologice non-invazive.

În dățile trecute, Mike făcuse progrese constante și lucrurile păreau să meargă pe un făgaș bun. Întâlnirea de astăzi, însă, luase o turnură interesantă.

– Domnule Petrișor, am citit articolele tale despre iubire, despre sentimente și despre cum am putea să evadăm din această lume direct în propriile noastre emoții, dar tot nu sunt lămurit pe de-a-ntregul.

– Călătoria spre noi înșine nu durează zile, ore, săptămâni, ci o întreagă viață. răspunde Petrișor. Nu te mira că nu simți încă sentimente puternice; sentimentele nu le putem controla, ci le putem doar accepta, simțind astfel că trăim; că suntem oameni!

– Nu știu ce să zic, completează Mike, dar pentru mine tot acest ansamblu uman de indivizi, precum și modul cum îmi dau seama că funcționează, nu îmi trezesc decât alte dileme, de parcă aș găsi tot mai multe întrebări cu cât aflu mai multe răspunsuri.

– Și la ce întrebări te-ai mai gândit, mă rog?

– Uite, îți spun, excluzând conceptul despre care vorbești, de Dumnezeu, care îmi e foarte vag, căci cu cât întâlnesc mai multe persoane, cu cât mi se încețoșează explicația paradigmei divinului și a aplicării acestuia în viața fiecăruia, cum spuneam, oamenii cu cât se concentrează mai mult asupra sinelui, asupra eurilor proprii, cu atât se îndepărtează de ceilalți indivizi, agenți și noduri în acest graf orientat numit societate.

– Ce vrei să spui cu asta?

– Vreau să spun că, din câte am înțeles din postările tale ce îmi servesc ca și manual de studiu, tu spui de asimilarea sentimentelor bune, nutritive, în același timp concentrându-ne și prezenței celorlalți din viața noastră, a unei persoane apropiate cu care ne permitem să trăim.

– Continuă…spune Petrișor dorind să înțeleagă unde bate Mike, droidul.

– Ce-ar fi să gândim începând de la nivel macro-molecular. Nu întreba ce poți face tu pentru țară, ci ce poți face din țară pentru tine.

Altfel spus, eu privesc la acest furnicar uman pe de-a întregul; ai văzut cu ce probleme se confruntă? Dacă stăm să analizăm sentimentele fiecăruia, pierdem din vedere detaliul esențial al întregului, nu mai vedem pădurea de copaci.

Îți enumăr, așadar, câteva aspecte delicate ce le-am observat de când am început, cu ajutorul tău, să mă înțeleg pe mine, și totodată, ființa umană.

De ce ne îngrijim fiecare de propria ogradă, curte, apartament, salubrizând tot ce-i al nostru și ține de noi, în timp ce Pământul, care este casa noastră, a tuturor, este parcă din ce în ce mai infestat? Și să nu vorbim doar de Pământ, căci până la a analiza acest aspect, vedem cum indivizi aruncă pe stradă chiștoace sau taie copaci pentru a se încălzi o iarnă, dar crează astfel un sol degradabil, periclitând viața caselor proprii prin alunecări de teren și punându-se în pericol pentru întreaga viață.

Mai aproape, analizăm cum chibiți își dau cu părerea despre situația politică din țară, însă sunt foarte puțini din aceia care și acționează în acest sens, mulți găsindu-și scuze că nu sunt lăsați, că sistemul e de vină sau că au rămas în țară doar din patriotism, mascând poate faptul că nu au avut curajul să își asume propriul drum, fie acesta și emigrarea.

Analizând în ultimul timp ființa umană, constat că aceasta nu trebuie privită individual, ci ca un tot ce cu fiecare rotiță (individ) ajută la desăvârșirea timpului, al acestui mare ceas în care trăim.

Domnule Petrișor, eu sunt un robot, mi-am pierdut de mult abilitatea de a simți emoții, abilitate ce cu patos încerci să mi-o învii, dar privind lucid și categoric la situațiile fiecăruia dintre noi, a problemelor mărunte care ne apasă zilnic și ne fac să mergem cu capul plecat, realizez că problema (dacă este doar una) trebuie rezolvată privind la omenire ca la un tot unitar, căci o societate fericită va aduce și la persoane fericite.

Și aici intervin eu, robotul, calculatorul, inteligența analitică. E timpul să îți dau eu teme pentru acasă, profesore!

Spune-mi, te rog, cum poate un om sensibil să facă față problemelor comunității fără un pic de concret, fără să gândească la rece sau fără să analizeze multitudinea de gândiri și ființe ca să le încadreze într-un număr matematic?

Mingea e în terenul tău, maestre!

Mike

30 mai 2018

Challenge accepted

Era o seară de vară târzie, undeva într-un oraș din România.

Într-un părculeț, o fată brunetă își scotea câinele la plimbare, seara târziu, în timp ce, într-un foișor, un domn distins alături de altul care căra în mână o mapă cu foi, albe, care scrise, care goale, alături de ustensile de scris, se așează pe o bancă din acel foișor.

Era seara târziu, vara târziu, început de toamnă, dar frigul nu începea încă să muște prea tare chiar și la acea oră a nopții.

– Mike, când ești pregătit, începem terapia! spuse acel domn distins, cu o voce caldă dar stridentă în același timp, atât cât să te calmeze dar să te țină și într-o stare de alertă latentă, făcându-te să fii gata de orice s-ar putea întâmpla.

Mike era un android.

Un android al zilelor noastre, de început de mileniu III de la Hristos.

Miscările-i robotice aminteau de anii cât a fost ținut la aparate electronice și calculatoare, de niște fire ce nu se văd cu ochiul liber, dar sunt mai reale decât chingile sau lanțurile ce îl țin pe un câine în cușca sa.

Până și vorba-i era calculată; cu fiecare cuvânt și inflexiune ce rostea dădea senzația că este meticulos cu fiecare pauză în vorbire, cu fiecare accent pus în comunicare, astfel vocea-i părea ternă.

Mișcările și vorba fiindu-i robotice, nu putea să nu te mire faptul că până și gândirea îi era înțesată de structuri teoretice, ortogonale.

Mintea fiindu-i astfel, memoria îi era ca cea a unui computer. Calculatorul din el, sau calculatorul de el, mai bine zis, îți putea relata lista tuturor domnitorilor actualei țări de la întemeierea ei ca stat autonom, alături de anii acestora de domnie, însă imaginația îi era precară.

Ce să ne mai învârtim încolo și încoace: lipsea cu desăvârșire.

Fusese înnegurată de schemele și arhetipurile matematicii și ale tuturor stiințelor exacte ce se moștenesc din ea, de timpul petrecut la aparate și de experimentele la care luase parte sau fusese supus.

Astăzi însă era vorba de un alt tip de experiment, cu totul diferit de celelalte făcute de el până acum.

Căci astăzi avea să își trezească imaginația latentă, de om devenit mașină, imaginație în căutarea căreia pornise Petru, acel om distins, cu diplomă de psihoterapeut și alură de atlet.

Înarmat cu tenacitate și un bagaj de cunoștințe cum rar mai vezi, dar și cu o empatie umană ce îi permitea să pătrundă până și în laturile lăuntrice ale unei ființe, fie ea și o bestie, Petru dorea să pătrundă în adâncul minții lui Mike, să găsească acolo, în circuitele robotului, o sămânță, o urmă, o dâră a ceea ce ar fi trebuit să fie drept imaginația, un dar al conștiinței umane.

– Mike, eu voi porni muzica, iar tu vei pătrunde, sigur dar nu singur, în terapie, în tainele scrisului și implicit, în misterul minții tale. Scopul nostru este să îți trezim spiritul uman, să te conectezi din nou cu acea latură dispărută a personalității tale de om-mașină, să redevii om!

Pentru Mike muzica de pe fundal îi părea o înșiruire de note, scheme logice ce alcătuiesc progresia aritmetică găzduită pe portativ, dar cu ajutorul acestei balustrade de sprijin pornea în căutarea sinelui său pierdut.

Aceasta e provocarea pe care Petru, omul, i-o făcuse lui Mike, robotul: să găsească în carcasa minții sale de metal și quarț rămășițe ale naturii umane, înzestrarea cea mai de preț a evoluției omenirii, imaginația.

Pentru Mike fusese challenge accepted!