Devenire

Nu mult trecuse de când Mike visase, pentru prima oară poate, și deja începea să o facă în mod constant, și ce-i mai important, să viseze chiar și cu ochii deschiși.

Sub atenta supraveghere a lui Petrișor, calculatul Mike începea să riște, să-și asume provocări, să trăiască viața în parametri normali, putem spune.

Cu toate acestea, riscurile lui Mike erau calculate la centimă, deoarece acesta nu se putea debarasa așa de ușor de trecutu-i înțesat de calcule probabilistice și teoretizări excesive. E drept că acest dar i-ar fi picat bine la un joc de Blackjack 😉

– Ce îmi poți spune nou față de data trecută? întrebă Petrișor, începându-și terapia într-una din aceste zile.

– Puține lucruri, doctore terapeut. Dar ce pot spune este că am început să cunosc mai bine latura și rasa umană, atribuindu-i un aspect total necunoscut mie până deunăzi; iar acesta este sufletul.

– Interesant. Și spune-mi, Mike, cum percepi tu sufletul? Al tău. Al oamenilor. Al celorlalți…

– Din punct de vedere chimico-fiziologic, toate membranele și celulele unui organism uman pot fi ușor încadrate în imaginea unei mașini ultra-performante, cum n-a mai existat până acum pe planeta Pământ. O mașină fragilă, utilizată de cele mai multe ori în scopuri viciate, dar în orice caz, o mașină perfectă. Din multe puncte de vedere.

– Și despre suflet…

– Cu asta voiam să continui,

Totul pare angrenat și condus prin niște ițe imperceptibile mie, poate electromagnetice, poate plasmatice, dar ce numiți voi suflet eu îmi dau seama că nu este nimic altceva decât o conștiință superioară materiei, ale cărei origini, scop și sens sunt încă necunoscute mie.

– Dar dacă e să privim la nivel global, nu crezi că această conștiință este mai mult decât una dependentă de individ, ci una generală, care nu leagă doar celulele unele de altele, ci oamenii ca specimene unii de alții? Cum privești tu lucrul acesta? îl întrebă Petrișor pe Mike, gândindu-se în sinea sa: Doamne, am început să vorbesc ca și robotul din fața mea!

– Aici găsesc punctul nevralgic, Petrișor, spuse Mike făcând o grimasă.

Experimentând interacțiunile umane, găsesc aceleași tipare la diferiți oameni, indivizi ce se pot încadra foarte bine sociologic atât în areale comune de studiu cât și în ceea ce numești tu societate.

Avansând în interiorul problemei, îmi dau seama, percep, simt cum oameni se atașează de mine pe măsură ce mă deschid, alții mă irită sau doar mă ignoră, și în tot acest troc de sentimente observ fragilitatea și perisabilitatea relațiilor interumane 😦

– Nu crezi că ești negativist? Prea pesimist?

– Aș vrea ca asta să fie doar percepția mea, însă experimentând inclusiv pe plan sentimental, cu cât mă deschid mai mult unora ce par de încredere, cu atât crește riscul de a fi rănit, și în toată această loterie de oameni și emoții, constant cu regret că este inutil și fără sens să începi o colaborare, o relație sau doar o simplă discuție fără ca celălalt să-și urmeze propriul interes, doar de el știut, căci n-am întâlnit pe nimeni până acum să se dedice 100% relației sau unui scop comunitar benefic.

După ce ascultă confesiunea lui Mike, Petrișor își sublinie o idee în propria-i minte, ca apoi să constate:

– Mike, este normal ceea ce simți și gândești. Dar cu riscul de a te dezamăgi, află că nu există relația perfectă, nici măcar omul perfect nu există.

În concret și real, nu se poate atinge 100%, cu atât mai mult în relațiile dintre oameni. Dar ce e important pentru tine este să te deschizi în continuare, să-ți calculezi pașii așa cum tu știi cel mai bine și să-ți stabilești care îți sunt aliații și care vrăjmașii.

Ai început deja să sintetizezi destul de bine imperfecțiunea umană și tarele caracterelor false. Tocmai acum, când știi ce este răul din oameni, îl poți diferenția de bine.

Abia de-acum începe adevărata căutare, a semenilor ce merită cu adevărat atenția și sentimentele tale, atât de atrofiate cum sunt ele la început. Ai simțit ce înseamnă trădarea și ai aflat că întotdeauna este loc de iertare. Că a iubi un om cu tot ce reprezintă el (bun și rău), înseamnă să nu îi iei în seamă defectele, ba mai mult, să i le recunoști și cu toate astea să-l apreciezi în continuare necondiționat, pentru ce este el.

Ai început să devii… uman.

Mike

31 iulie 2018

Drumul pavat cu intenții bune…

„Drumul pavat cu intenții bune…”

duce către iad, sau cel puțin așa spune un vechi proverb.

De la ultima întâlnire, Mike făcea tot ceea ce prietenul său Petrișor îl îndemna, ba chiar își dovedea competența și apetența către aspectele artistice, de finețe, ludice, reușind să îmbine nurliu aproape concretul gândirii sale cu fantezia imaginației, stimulată în mod salutar de psihologul Petrișor.

În tot acest timp însă, Mike continua să îl stimuleze și el pe prietenul și terapeutul său, provocându-l să rezolve ghicitori, probleme de logică transpuse fiecare în cotidianul zilei, ale fenomenelor și evenimentelor ce se perindau în viața de zi cu zi a societății. Erau probleme concrete, reale, dar numai o minte părtunzătoare ca a lui Petrișor le putea ține piept și conduce la o bună rezolvare, Petrișor având în plus ceea ce Mike nu avea, o imaginație bogată și un spirit detectiv ce părea inspirat dintr-o altă lume, cu toate calitățile matematice de necontestat ale lui Mike.

Ambii erau pe drumul cel bun.

Ajunși la un anumit stadiu în evoluția și colaborarea lor, Mike își dovedise la un moment dat neputința într-o anumită gravă problemă socială a țării în care trăiau.

Cu toate că dispunea de o minte sclipitoare în ceea ce privește statistica și analiza situației, droidul Mike se arăta dezarmat în a găsi o soluție, iar aici doar spiritul curant și fantezist al lui Petrișor putea răzbate.

– Petre, îi spuse Mike la un moment dat, aici e momentul când trebuie să te descurci singur în a rezolva problemele ce intervin. Ai trecut cu brio toate testele mele matematice, ai găsit răspunsuri la toate ghicitorile și chiar ai reușit să învingi Maestrul Șahist din propru-mi software în timp record! Știi deja tot ceea ce știu eu, ba chiar mai mult! Acum trebuie să treci următoarea bornă fără mine.

Petrișor era încrezător, căci zărea în el, pentru prima dată probabil, în ochii lui de robot livid, o privire de compasiune, un sentiment loial, un om cu sentimente sincere.

Petrișor nu știa însă că totul fusese o capcană. În antrenamentul și parcursul logico-științific la care îl ademenise Mike, Petrișor intrase subtil și neprevăzut pe terenul tehnologiei, al tărâmului conexiunii om-mașină. Și nu intrase singur, căci angrenase toată societatea odată cu el.

În tot timpul cât Petrișor rezolva cu intuiția-i providențială problemele provocatoare ale lui Mike, prietenul său își notase în super-computerul minții sale toți algoritmii posibili ale căilor neuronale creierului uman. De acum, știind tot ce se poate ști despre mintea omenească, Mike putea stăpâni totul, cu ajutorul tehnologiei moderne, nemaiavând nevoie de Petrișor.

Drumul pavat cu intenții bune ducea în iadul universului hipertehnologizat, al inutilității efortului uman și al evenimentelor previzibile.

Însă totul fusese un vis.

Mintea inconștientă a lui Mike îi oferise privilegiul de a visa, poate pentru prima oară de când Mike era conștient de sine. Semnul era că terapia lui Petrișor dădea rezultate, dar cel mai îmbucurător era că Mike începea să își antreneze imaginația. Chiar dacă visul fusese un coșmar, măcar Mike trăia. Simțea!

Numai drumul intenționat prin iad poate aduce la rezultatele cele mai bune.

Apropo, știai că noaptea, cel mai frig și cel mai întuneric este chiar înainte de răsăritul soarelui? 😉

Mike

4 iulie, 2018

Challenge considered…

Petrișor coborî din mijlocul de transport ce îl adusese de la județe depărtare pentru a se întâlni cu vechiul său prieten, Mike, ce îi era și partener de experimente.

Bine, era, de fapt, materialul său de făcut experimente, dar nu te gândi la acestea ca la niște tehnici avansate tehnologic susținute într-un laborator, în spatele ușilor vidate închise.

Petrișor dorea să trezească în Mike imaginația, sentimentul uman și conștința, cu alte cuvinte, dorea să-l facă (din nou) om. Și asta nu oricum, ci prin tehnici psihologice non-invazive.

În dățile trecute, Mike făcuse progrese constante și lucrurile păreau să meargă pe un făgaș bun. Întâlnirea de astăzi, însă, luase o turnură interesantă.

– Domnule Petrișor, am citit articolele tale despre iubire, despre sentimente și despre cum am putea să evadăm din această lume direct în propriile noastre emoții, dar tot nu sunt lămurit pe de-a-ntregul.

– Călătoria spre noi înșine nu durează zile, ore, săptămâni, ci o întreagă viață. răspunde Petrișor. Nu te mira că nu simți încă sentimente puternice; sentimentele nu le putem controla, ci le putem doar accepta, simțind astfel că trăim; că suntem oameni!

– Nu știu ce să zic, completează Mike, dar pentru mine tot acest ansamblu uman de indivizi, precum și modul cum îmi dau seama că funcționează, nu îmi trezesc decât alte dileme, de parcă aș găsi tot mai multe întrebări cu cât aflu mai multe răspunsuri.

– Și la ce întrebări te-ai mai gândit, mă rog?

– Uite, îți spun, excluzând conceptul despre care vorbești, de Dumnezeu, care îmi e foarte vag, căci cu cât întâlnesc mai multe persoane, cu cât mi se încețoșează explicația paradigmei divinului și a aplicării acestuia în viața fiecăruia, cum spuneam, oamenii cu cât se concentrează mai mult asupra sinelui, asupra eurilor proprii, cu atât se îndepărtează de ceilalți indivizi, agenți și noduri în acest graf orientat numit societate.

– Ce vrei să spui cu asta?

– Vreau să spun că, din câte am înțeles din postările tale ce îmi servesc ca și manual de studiu, tu spui de asimilarea sentimentelor bune, nutritive, în același timp concentrându-ne și prezenței celorlalți din viața noastră, a unei persoane apropiate cu care ne permitem să trăim.

– Continuă…spune Petrișor dorind să înțeleagă unde bate Mike, droidul.

– Ce-ar fi să gândim începând de la nivel macro-molecular. Nu întreba ce poți face tu pentru țară, ci ce poți face din țară pentru tine.

Altfel spus, eu privesc la acest furnicar uman pe de-a întregul; ai văzut cu ce probleme se confruntă? Dacă stăm să analizăm sentimentele fiecăruia, pierdem din vedere detaliul esențial al întregului, nu mai vedem pădurea de copaci.

Îți enumăr, așadar, câteva aspecte delicate ce le-am observat de când am început, cu ajutorul tău, să mă înțeleg pe mine, și totodată, ființa umană.

De ce ne îngrijim fiecare de propria ogradă, curte, apartament, salubrizând tot ce-i al nostru și ține de noi, în timp ce Pământul, care este casa noastră, a tuturor, este parcă din ce în ce mai infestat? Și să nu vorbim doar de Pământ, căci până la a analiza acest aspect, vedem cum indivizi aruncă pe stradă chiștoace sau taie copaci pentru a se încălzi o iarnă, dar crează astfel un sol degradabil, periclitând viața caselor proprii prin alunecări de teren și punându-se în pericol pentru întreaga viață.

Mai aproape, analizăm cum chibiți își dau cu părerea despre situația politică din țară, însă sunt foarte puțini din aceia care și acționează în acest sens, mulți găsindu-și scuze că nu sunt lăsați, că sistemul e de vină sau că au rămas în țară doar din patriotism, mascând poate faptul că nu au avut curajul să își asume propriul drum, fie acesta și emigrarea.

Analizând în ultimul timp ființa umană, constat că aceasta nu trebuie privită individual, ci ca un tot ce cu fiecare rotiță (individ) ajută la desăvârșirea timpului, al acestui mare ceas în care trăim.

Domnule Petrișor, eu sunt un robot, mi-am pierdut de mult abilitatea de a simți emoții, abilitate ce cu patos încerci să mi-o învii, dar privind lucid și categoric la situațiile fiecăruia dintre noi, a problemelor mărunte care ne apasă zilnic și ne fac să mergem cu capul plecat, realizez că problema (dacă este doar una) trebuie rezolvată privind la omenire ca la un tot unitar, căci o societate fericită va aduce și la persoane fericite.

Și aici intervin eu, robotul, calculatorul, inteligența analitică. E timpul să îți dau eu teme pentru acasă, profesore!

Spune-mi, te rog, cum poate un om sensibil să facă față problemelor comunității fără un pic de concret, fără să gândească la rece sau fără să analizeze multitudinea de gândiri și ființe ca să le încadreze într-un număr matematic?

Mingea e în terenul tău, maestre!

Mike

30 mai 2018

Challenge accepted

Era o seară de vară târzie, undeva într-un oraș din România.

Într-un părculeț, o fată brunetă își scotea câinele la plimbare, seara târziu, în timp ce, într-un foișor, un domn distins alături de altul care căra în mână o mapă cu foi, albe, care scrise, care goale, alături de ustensile de scris, se așează pe o bancă din acel foișor.

Era seara târziu, vara târziu, început de toamnă, dar frigul nu începea încă să muște prea tare chiar și la acea oră a nopții.

– Mike, când ești pregătit, începem terapia! spuse acel domn distins, cu o voce caldă dar stridentă în același timp, atât cât să te calmeze dar să te țină și într-o stare de alertă latentă, făcându-te să fii gata de orice s-ar putea întâmpla.

Mike era un android.

Un android al zilelor noastre, de început de mileniu III de la Hristos.

Miscările-i robotice aminteau de anii cât a fost ținut la aparate electronice și calculatoare, de niște fire ce nu se văd cu ochiul liber, dar sunt mai reale decât chingile sau lanțurile ce îl țin pe un câine în cușca sa.

Până și vorba-i era calculată; cu fiecare cuvânt și inflexiune ce rostea dădea senzația că este meticulos cu fiecare pauză în vorbire, cu fiecare accent pus în comunicare, astfel vocea-i părea ternă.

Mișcările și vorba fiindu-i robotice, nu putea să nu te mire faptul că până și gândirea îi era înțesată de structuri teoretice, ortogonale.

Mintea fiindu-i astfel, memoria îi era ca cea a unui computer. Calculatorul din el, sau calculatorul de el, mai bine zis, îți putea relata lista tuturor domnitorilor actualei țări de la întemeierea ei ca stat autonom, alături de anii acestora de domnie, însă imaginația îi era precară.

Ce să ne mai învârtim încolo și încoace: lipsea cu desăvârșire.

Fusese înnegurată de schemele și arhetipurile matematicii și ale tuturor stiințelor exacte ce se moștenesc din ea, de timpul petrecut la aparate și de experimentele la care luase parte sau fusese supus.

Astăzi însă era vorba de un alt tip de experiment, cu totul diferit de celelalte făcute de el până acum.

Căci astăzi avea să își trezească imaginația latentă, de om devenit mașină, imaginație în căutarea căreia pornise Petru, acel om distins, cu diplomă de psihoterapeut și alură de atlet.

Înarmat cu tenacitate și un bagaj de cunoștințe cum rar mai vezi, dar și cu o empatie umană ce îi permitea să pătrundă până și în laturile lăuntrice ale unei ființe, fie ea și o bestie, Petru dorea să pătrundă în adâncul minții lui Mike, să găsească acolo, în circuitele robotului, o sămânță, o urmă, o dâră a ceea ce ar fi trebuit să fie drept imaginația, un dar al conștiinței umane.

– Mike, eu voi porni muzica, iar tu vei pătrunde, sigur dar nu singur, în terapie, în tainele scrisului și implicit, în misterul minții tale. Scopul nostru este să îți trezim spiritul uman, să te conectezi din nou cu acea latură dispărută a personalității tale de om-mașină, să redevii om!

Pentru Mike muzica de pe fundal îi părea o înșiruire de note, scheme logice ce alcătuiesc progresia aritmetică găzduită pe portativ, dar cu ajutorul acestei balustrade de sprijin pornea în căutarea sinelui său pierdut.

Aceasta e provocarea pe care Petru, omul, i-o făcuse lui Mike, robotul: să găsească în carcasa minții sale de metal și quarț rămășițe ale naturii umane, înzestrarea cea mai de preț a evoluției omenirii, imaginația.

Pentru Mike fusese challenge accepted!